Schimbari, cu bine

Parti dragi din mine se gasesc aici. Ziuadedupa.blogspot a ascuns ganduri ca pe niste scrisori netrimise vreodata. Crochiuri din unii, portrete intense de-ale altora, in final, toate ale mele.
Cand recitesc vad ca blogul asta ma arata ca-ntr-o oglinda ce pastreaza imagini din tot felul de dimineti. Se mai gasesc imbratisari si absente, unele ce se simt si azi, altele sunt tinute in spate, iar importanta fiecareia e greu de estimat.
Insa e greu sa scriu in continuare. Asa ca o iau de la capat. Fara sa fiu diferita, doar las deoparte locul de-aici, cat de fie mai simplu sa vad cum pot fi acolo:

www.ziuadedupa.wordpress.com

Such a perfect night for a perfect night

În mâinile mele văd mâinile tale. Îţi port atingerile într-o contemplare atât de vie de parcă ar fi luminile unui cadelabru somptuos. E adevărat, câteodată snobismul ascunde iubiri lipsite de explicaţii. Poţi să descifrezi din ele doar consumări simple de energii, dar cu preţuri ca pe o piaţă ilegală.
Aproape c-aş planui cum să îţi primeşti pedeapsa pentru dependenţa aceasta, dar toţi sfinţii care au fost odată pe lângă noi ştiu că nu sunt nici măcar un regizor amator. Cel mult aş reuşi să te oblig să mă vezi într-un gri optzecist, dar până la urmă noi tot am gasi o cale să pariem tot chinul acesta pe pulsul ce poate reda despărţirea-n culori.

Hai, opreşte desfăşurarea puţin, ia un alt loc din mine.

Plouă-n decembrie.

Dear G., sunt aşa cum eram în ziua în care ne-am atins mâinile pentru prima dată

aştept să treci
graniţa şi să ai răbdare
până când o să-l găsesc pe dumnezeu între mine şi mâine
şi o să am curaj să-ti divid timpul printre pupilele dilatate

(însă te-ai oprit.
iar eu)

stau şi-mi privesc
inima goală imaginându-mi oaspeţi sosiţi de departe
cu veşti despre cum arată
apropierea prin locurile lor

în final tot ce pot face e să păstrez locul sperând ca cineva să îl ţină minte.
.şi să se întoarcă. şi să se întoarcă.

There will be no miracles here

Cândva, fiecare om care trecea prin zilele tale îţi lăsa câte un semn
Iar acum ei pleacă înainte să ştii că au vrut vreodată
Să vină

Sometimes coming back is the hardest way to leave

Nu sunt un om puternic, şi asta pentru că nu cred în rezolvări, ci doar în uitări şi amânări.
Ceva îngrozitor nu are cum să fie rezolvat. Lasă răni, lipsuri şi disperare. Însă apar următoarele întâmplări ponosite, care, ironic, joacă un rol de pansament, şi aşa hemoragia îşi ia timpul ei necesar de coagulare.
Încă mă gândesc la morţii pentru care nu duc flori, la părinţii care nu şi-au crescut copiii, sau la pereţii care nu au jucat rol de casă. Încă ştiu numele şi fiecare derulare a schimbărilor din interior şi nu am idee cum de nu s-a inventat pentru asta un buton on&off. Şi-apoi, fără pricepere, câteodată o extremă frumoasă, sub piept, îmi plăteşte chirie. Aşa apare “să o luăm de la capăt” eu, şi toţi monştrii mei.
…
Pe geamul trenului picături de ploaie întâlnesc alte picături, într-un joc al fecundării care te-obligă să îţi ascuzi privirea şi să nu îţi mai pui întrebări. Omul fără dinţi te sperie, şi-ţi trece prin minte cum golul nu-l are pe chip, ci-ntr-o pivniţă ascunsă, numită “trecut”, a cărei cheie, într-un regim democrat, încă o poartă la gât.
Laşi ceva în urmă, un lucru pe care-l ştii atât de bine, încât nu poţi vorbi despre el, pentru că absolut orice idee îşi are reversul ei. Aşculţi muzică de pe tărâmuri unde femeile-şi găsesc finalul sub pietre, nu crezi în iubire, şi practici mângâierea precum o furtună de care te temi. Şi pleci pentru că oricum nu mai ai, dar speri.